Sindromul Dreyfus și victimizarea opresciană

 

Ieri am asistat la o dezbatere pe tema participării societății civile la elaborarea politicilor publice, mai precis pe tema bugetării participative . Subiectul, cât se poate de important în contextul actualei crize a democrației reprezentative, ar fi meritat discutat, analizat, disecat în fel și chip de invitații prezenți în sală. Nu a fost însă cazul.

 

Pentru deturnarea completă a discuțiilor de la subiectul întâlnirii, meritul îi aparține în întregime primarului general al capitalei, Sorin Oprescu. Cunoscând stilul și apetența pentru interminabile monologuri ale acestuia, mă întreb sincer dacă organizatorii nu au riscat prea mult invitându-l și sabotându-și propriul eveniment.


 
Desigur, pe hârtie, lucrurile stau cât se poate de bine – organizațiile neguvernamentale și primarul au avut un dialog cu privire la posibilitatea bugetării participative la nivelul Primăriei Capitalei. Dar așa cum ne-am obișnuit deja, de la teorie/hârtie la practică, e cale lungă. În realitate, am avut parte de 50 de minute de discurs al primarului general, pe teme cât se poate de variate și suprinzătoare, de la nașterea democrației și partidelor politice românești (!) la proiectul de lege privind descentralizarea, câinii maidanezi, RADET, RATB, borduri și poduri.
 
Sigur, toate acestea ar fi avut sens dacă s-ar fi legat câtuși de puțin de subiectul dezbaterii – bugetarea participativă. Din păcate, tind să cred că edilul a rămas blocat asupra unui singur termen din această sintagmă – bugetarea – omițând complet jumătatea participativă a ideii, cu atât mai mult cu cât din vocabularul lui Sorin Oprescu au lipsit cu desăvârșire anumite cuvinte și sintagme relevante pentru ideea de bugetare participativă, cum ar fi ”cetățean”, “transparență”, “consultarea bucureștenilor”, “prioritățile comunității”, “nevoile oamenilor” șamd. În schimb, firul roșu al poveștii opresciene s-a țesut în jurul neputinței, a agresorilor și a victimei.
 
Sorin Oprescu este o victimă, singură în fața agresorilor nenumărați. De la populația neîncrezătoare care strigă zi și noapte că “se fură”, la ONGurile critice, suferinde de “sindromul Dreyfus” și de boala lui “nu se poate”, la consilierii generali, primarii de sector și funcționarii din primărie care nu vor să își asume răspunderea, până la statul care schimbă regulile în timpul jocului… toți, dar absolut toți, îi pun bețe în roate edilului. Cu toate acestea, Sorin Oprescu își pune ambiția și mantia de salvator al orașului și înoată contra curentului, trecând peste toți și toate (peste dorința cetățenilor, legi, stat de drept și orice i se mai ivește în cale ) pentru a-și pune în aplicare ideile și proiectele.
 
În concluzie, “executivul decide!”, iar noi (cetățenii, societatea civilă?) ar trebui să o lăsăm mai moale cu discursuri de tipul “statul suntem noi”! Și toate acestea la o dezbatere pe tema bugetării participative.
 
Mă văd nevoită să îi recunosc edilului general o altă calitate, alături de perseverența cu care “dezvoltă orașul”. Voit sau nu, Sorin Oprescu dă dovadă, din nou, de un simț al ironiei neașteptat de fin.
 
1.“Bugetarea participativă este un proces transparent prin care o instituție publică lasă cetățenii să decidă direct ce se întâmplă cu o parte din bugetul acesteia. Cetățenii sunt implicați pe tot parcursul procesului, ei stabilesc prioritățile, ei propun proiecte și apoi selectează prin vot respectivele proiecte, urmând ca autoritatea publică angajată într-un astfel de proces să implementeze proiectele preferate de cetățeni, exact așa cum ar fi făcut dacă decizia era luată de către instituție” – http://www.criticatac.ro/18334/bugetare-participativ-lecii-de-la-new-york/
 
2.Demolarea ilegală a Halei Matache este doar unul dintre exemple. Lista de proiecte de infrastructură controversate propuse de edil numără străpungerea Ciurel-A1, pasajul pietonal de la Piața Romană și pasajul subteran din zona Pieței Presei Libere.
 
Autor: Nicoleta

Leave a Reply