Şi acum, la secţiunea SF, discutăm despre managementul riscului

 

 

„Am fost selectaţi la un concurs de proiecte”, mi-a zis o amică. M-am bucurat – avea o idee care chiar îmi plăcuse. Şi am felicitat-o. „Da, dar bănuiesc că mai e o etapă – o să ne cheme să ne vadă şi să ne mai pună întrebări şi abia apoi o să decidă”, a zis ea. Eu am asigurat-o că nu e cazul: au fost citite formularele de un juriu şi gata, decizia e luată.

 

Şi iată cum de la această conversaţie mi-a picat şi mie fisa. Această amică lucrează într-o corporaţie. Şi a avut o gândire de “business” de bun simţ: nu dai bani fără să vezi omul sau marfa, fără să poţi pune nişte întrebări de clarificare. Asta faci în mod normal când te ocupi de furnizori. Nu te mulţumeşti până nu primeşti x oferte, soliciţi detalii suplimentare, programezi întâlniri, discuţi, negociezi.

 

Dar oare, în cazul finanţărilor nerambursabile, tot aşa ar trebui să se întâmple lucrurile? Povestea de mai sus se desfăşura în contextul unui concurs de CSR – adică era o firmă care dădea bani către ONG-uri. Dar nu folosea logica de firmă, cea pe baza căreia îşi face achiziţiile, ci dădea bani pe NV, cum s-ar zice.

 

Nu zic că e rău – dacă ar fi să îi vezi pe toţi cei care aplică, să le ceri să susţină o prezentare şi apoi să îţi răspundă la întrebări (sales + PR, nu?), ori costurile administrative ale liniei de finanţare ar creşte exponenţial, ori ai exclude oameni care nu pot veni (nu vreau să mă gândesc cum ar arată o selecţie la Europe for Citizens sau la FIC! 800 de formulare la o rundă!). Aşa că găseşti această alternativă: îţi asumi riscul de a lua o decizie în orb, dar încerci să îl minimalizezi printr-un sistem de hârtii. Ceri formulare la înscriere, iar apoi, la raportare, ceri detalieri şi chitanţe.

 

Ceea ce pentru unii pare a fi pe NV sau „pe încredere”, pentru alţii este pur şi simplu managementul riscului.

 

Aici apare marea diferenţa între finanţatorii europeni şi cei americani. Deşi principiul este acelaşi, practica… te omoară (la europeni, cel puţin, iar la români parcă mai abitir!). Adică acelaşi principiu al riscului asumat se traduce la un finanţator cu profil american (gen BST, CEE Trust) într-un raport narativ de maxim 20 de pagini şi un tabel XLS cu cheltuielile. Plus posibilitatea de a primi oricând o vizită de audit pe proiect (adică pot să te verific oricând, prin nişte oameni specializaţi). Plus înţelegerea că 10 USD în plus sau în minus la o linie de buget nu au deturnat sensul proiectului. Iar la finatatorii de sorginte europeană în cereri de finanţare de zeci de pagini (ştiţi că pentru un Grundtvig cererea de finanţare avea aproape 200 de pagini?), tabele de raportare XLS cu câte 10 sheet-uri şi copii după fiecare chitanţă (vai de noi dacă chitanţă de RATB s-a şters la 6 luni de la emitere că este tuşul prost sau ai depăşit cu 4,5 lei linia de buget). Şi nu vreau să mă gândesc la ce înseamnă POSDRU, unde mergi la cererea de rambursare cu un portbagaj de bibliorafturi.

 

Cum explicaţi, aşadar, această diferenţa de transpunere în practică a principiului? Nu am putea să ne educăm puţin în direcţia unei gestionări a riscului în stil mai american?

 

PS: oare în Japonia cum se întâmplă?
  
Autor: Sînziana

 

One Response to “Şi acum, la secţiunea SF, discutăm despre managementul riscului”

  1. Constantin Marza says:

    Initial, diferentele de abordare intre finantatorii americani si cei europeni nu erau asa pronuntate. Lucrurile au inceput sa se schimbe insa cand si unii si altii au observat ca o parte din bugetele proiectelor finantate au inceput sa ia alte cai.

    De regula, americanii se uitau la organizatie, estimau cati bani ‘pune deoparte’ si ce face cu ei. In multe cazuri, era vorba de organizatii serioase, care foloseau sumele respective pentru finantarea activitatilor neprinse in proiecte. Cum alte surse de finantare la vremea respectiva nu prea aveai, practica era larg raspandita si americanii au inteles asta. Daca iti faceai treaba bine, nu exagerai cu cat ‘puneai deoparte’ si foloseai sumele respective pentru organizatie, era ok.

    Europenii insa au ales alta cale – au incercat prin crearea de reguli sa inchida portitele folosite. Aceata diferenta de abordare provine, cred, dintr-o diferenta mai profunda: pe americani ii interesa eficienta cheltuirii banului public, pe europeni, cheltuirea lui conforma cu regulile. Probabil ca in ambele cazuri cheltuielile aditionale sunt similare (ce se pune deoparte intr-un proiect este probabil similar cu costurile aditionale de raportare).

Leave a Reply