Nu vand furculite la pret redus!

a

Catre dragii nostri cititori,

Aceste randuri nu se vor a fi nici pe departe un ghid de organizare comunitara, ele nu au fost scrise cu rol de cadru teoretic, ci doar ca o simpla povestire a experientei noastre de teren de pana acum, a intrebarilor care ne framanta si a posibilelor explicatii, pe care noi, in calitate de organizatori comunitari, le formulam cu tot cu semnele de intrebare aferente.

Lectura placuta!

a

Intrarea in teren este una abrupta, chiar daca pare pregatita cu rabdare si minutie. De la plimbatul agale pe strazi si cascatul ochilor in stanga si in dreapta pentru a descoperi eventualele probleme vizibile din cartier, la o prima vedere si pana la sunatul la interfonul primului bloc, pare un drum lung, insa trecerea de una la alta este brusca si vine ca o dezamagire de fiecare data.

Este greu sa iti pastrezi entuziasmul si stapanirea de sine timp de 3 ore, in care ciocani din usa in usa, sperand ca dupa fiecare zavor se ascunde un om care va avea macar curtoazia sa asculte ceea ce ai de spus inainte de a-ti tranti fara vreo urma de regret sau de minima curiozitate usa in nas.

a

Intrebarea care imi explodeaza in minte de fiecare data cand mi se intampla asta este: Ce ne face sa devenim atat de ignoranti?

a

Si printre cuvintele pe care le spun pe nerasuflate, sperand sa gasesc ceea ce il va face pe om sa ezite si sa amane chiar si pret de o secunda trantitul usii in nas, bolborosesc cu repeziciune, dar cu grija pentru privirea senina si zambetul discret, dar relaxat:” Nu va cer bani, nu sunt de la martorii lui Iehova si nici nu incerc sa va vand furculite la un pret redus.”

a

Umorul, increderea, relaxarea, privirea ferma drept in ochii omului, dar nu prea abuziv, tonul vocii ridicat, dar nu prea ascutit, frecventa cuvintelor redusa, dar nici taraganata, toate aceste elemente devin parte din tine in cele 3 ore, lucruri la care ai grija constant, incercand sa nu dai gres. Si dupa fiecare om pierdut te autoanalizezi in 5 secunde. Unde am gresit? Data viitoare zambesc mai mult, sau mai putin, dupa caz. Data viitoare vorbesc mai tare, sau mai lent, sau imi aleg cuvinte mai simple, sau optez pentru un discurs mai pretentios. Si orice plan te lasa la fel de uimit in fata diversitatii oamenilor. Singura certitudine, in punctul acesta, este ca nu stii cum vei vorbi urmatoarea data si nici ce discurs vei aborda. Totul depinde de omul care iti deschide usa. Iar din momentul in care auzi cheia rotindu-se in broasca, pana in momentul in care ti se deschide usa nu ai decat 10 secunde sa alegi personajul pe care il vei juca. Apoi, pret de 2 secunde, arunci o privire omului din fata si speri ca ai intuit corect tipologia in care se incadreaza.

a

Momentul in care se deschide usa este momentul cel mai important. Atunci omul se afla in fata ta, deschizandu-ti o ferestruica spre o frantura din viata lui. Ce usa are, cat de mare e holul de la intrare, ce fel de mocheta are pe jos, in ce culoare sunt vopsiti peretii, ce poarta atunci cand sta prin casa, a ce miroase. Toate aceste elemente iti spun ceva despre omul care sta contrariat in fata ta, cu ochi mijiti, care spun cat de incomod il face sa se simta prezenta ta. Aproape ca-i auzi gandurile: trebuia sa pun ceva pe mine inainte sa deschid usa; daca inchideam usa de la bucatarie nu se vedea mizeria de pe masa, sau macar sa fi pus vasele in chiuveta; vai, cat de tare e dat televizorul – se aude in toata scara blocului si ce curent este – ar trebui sa inchid usa de la dormitor. Uneori, aceste ganduri sunt verbalizate: Numai putin, sa pun ceva pe mine, o clipa sa dau televizorul mai incet, stati asa – si inchide o usa.

a
Toate aceste detalii sunt marturie a faptului ca ceea ce facem noi este resimtit ca un act intruziv. Noi, niste straini, privim in viata lor, cea de acasa. Ii vedem asa cum sunt ei, nepregatiti, aparem in usa neanuntati si spunem ca ne intereseaza problemele din cartier la nivelul spatiului public resimtite de ei. Spatiu public? E criza economica, cu greu reusesc sa-mi duc copilul la scoala, muncesc pe rupte, castig putin si vrei sa-ti spun ce probleme am eu cu spatiul public? De cele mai multe ori se blocheaza. Devine imposibil sa-ti dea un raspuns prompt. De abia dupa ce enumeri o serie de probleme incep sa curga in mintea lor si sa se cristalizeze verbal ceva nemultumiri. Uneori sunt spuse cu un ton resemnat, de parca ar avea certitudinea ca astea sunt probleme care nu se vor rezolva niciodata, alteori sunt enumerate rece, fara strop de implicare, sunt probleme care nu intereseaza, sunt altele mult mai arzatoare. Alteori sunt spuse cu patos si discutate in amanunt, mereu cu o terorie a conspiratiei in spate. De cele mai multe ori se divagheaza de la subiect si, in timp ce dai din cap aprobator si privesti cu interes interlocutorul, gasesti cele mai inventive siretlicuri sa readuci discutia pe fagasul dorit.

a

Dupa ce simt ca aflu ceva concret despre problemele cartierului, incerc ceea ce, de foarte putine ori, da rezultate. Adresez o intrebare simpla: Mai stiti pe cineva in bloc dornic sa se implice? Raspunsul vine aproape de fiecare data invariabil si la fel de prompt: Nu, nu prea se implica oamenii si, sincer sa va spun, nici nu prea-mi cunosc vecinii….

a

… urmarea aici.

Tags: , ,

Leave a Reply