Concursul de explorare urbana organizat de CeRe. O cronica.

Bucurestiul este atunci cand: este capitala tarii, este profitabil pentru investiori, este orasul cu cele mai mari salarii din tara, este unul din centrele universitare, este presarat cu ceasuri de mii de euro, este disputat de administratie si societate civila, este mai mult moloz decat verdeata. Aceste doua zile, Bucurestiul a fost detalii.

Ludicul ramane principala metoda de explorare. Si aici ne referim la orice forma de explorare, orice intrupare a ludicului si orice varsta de utilizare. Povestea este mai mult decat snoavele lui Petre Ispirescu ori chiar incursiunile lui Creanga. Inevitabil, exprimarea primara si unica este povestea. Mai jos: povestea acelora care s-au jucat cu Bucurestiul. Povestea in care Bucurestiul este personajul docil, rabdator si amuzat, tolerant cu propria-i disecare si amuzat de modalitatea in care detaliile-i ignorate/nesesizate/uitate au devenit centrul universului pentru o gasca de aproximativ 80 de persoane. Poate intriga termenul de amuzat, insa spiritul aristrocratului oras, azi, in povestea Bucurestiului pierdut, a avut aroganta de a se da ascuns in amanunte, de a se releva in oameni si de a cere ajutor in si prin joc. Azi, Bucurestiul, a iesit la joaca.

1. Pre-explorare sau Bucurestiul este singurul oras pe care il cunosc!

Legile cauzalitatii sunt neechivoce in ceea ce priveste legatura dintre cauza si efect: efectul este intim dependent de cauze. Insa efectul scontat are consecinte cel putin la fel de puternice asupra cauzelor. Si, ceea ce poate este adevarata frumusete a acestei legi, indiferent de rezultate, cauzele acestor prospectii initiale raman nealterate. Traducand in ceea ce s-a intamplat€“ regasirea Bucurestiului este un proces amplu si indelungat, insa curiozitate, intriga, dorinta autentica de a fi implicat in procesul de dezmortire au fost actuale, acute si perene.

Firesc, orice poveste incepe cu de ce? si asta pentru ca motivele fac lucrurile sa se intample. Sablonul motivelor inchipuite de organizatori s-a potrivit de minune cu povestile pe care le-am auzit a€“ pentru ca trebuie ca Bucurestiul sa reinceapa de undeva, pentru ca pasivitatea a fost doar scuza in fata lipsei unor alternative reale de implicare, pentru ca Bucurestiul este singurul oras pe care il cunosc! . Daca autoritatile au gasit suficiente supape morale de sustragere de la raspunderea in fata cetatenilor, naivitatea, simplitatea si imaculata afirmatie a acestui participant pare dezarmanta pentru orice instanta care indrazneste sa gaseasca scuze. Pare ca responsabilitatea autoritatilor se translata de la achitarea mandatului la indecenta pervertirii unui unic topos.

Originile academico-profesionale, ca si categoriile de varste, au fost pe cat se poate de eterogene: incepand cu elevi de clasa a 10-a si ajungand pana la persoane care au vazut Bucurestiul crescand si decazand. Totusi se pot desprinde doua categorii distincte: sunt curios! Bucurestiul nu poate fi doar ce vedem in cartierele muncitoresti. Aud ca sunt si case frumoase care se darama. Vreau sa le vad pentru a putea sa le apar!. De cealalta parte, dar pe aceeasi baricada: Nu mai pot tolera aceste distrugeri si nu stiu cum sa fiu activ in procesul de proteajare. Concursul asta e un pretext pentru mine a€“ in fapt vreau sa conteze si munca mea la recuperarea Bucurestiului. Curiozitatea, intriga, revolta, pe-alocuri dezarmarea in fata procesului care pare sa depaseasca cetatenii, dar sansa pe care aceste zile se pare ca le-o ofereau: de-aici au plecat toti aceia implicati sambata si duminica in explorarile urbane.

2. In sus, in jos, cam peste tot
Imi marturisesc locul in dinamica acestor zile:€ eu am fost metafotograful care a hartuit echipele, cu o aparitie pe atat de brusca pe cat de neasteptate i-au fost disparitiile. De peste umeri si de pe sub harti, am urmarit procesul de “puzzle-ificare” a Bucurestiului.

Sarcinile propuse de organizatori au dus jucatorii in cele mai intime detalii ale Bucurestiului. Joaca de-a demistificarea unor locuri arareori studiate a fost sustinuta de un regulament care nu a permis alunecare din starea alerta si de continua aderenta la Bucuresti.

Mai mult decat curiozitate si usorul spirit de competitie firesc unui astfel de experiment, participantii au fost in contue stari revelatorii si experimentale. Zonele explorate au fost impanzite de tricouri ce au purtat aceleasi insemne a€“ exploratorii voluntari, cercetasii de capitala. Pentru un ochi caruia i-au fost straine rolul, scopul si dinamica acestora, foiala, cand amuzanta, cand curios de intrusiva, a fost intampinat pe parcurs de cetateni care au laudat demersul: bravo, copii ! Asa le trebuie ! Am decriptat mesajul intr-o tonalitate negativa, insa identica cu insasi cauzele pentru care acesti oameni au umblat pe strazi a€“ ei, carora asa le trebuie sunt autoritatile care au uitat. De ei, de cetateni, de binele cetatii si de veritabila lor misiune.

Proba care indica participantilor sa vorbeasca cu cetatenii, dincolo de ghidusia contextului (participam la un concurs), a certificat initiatorilor proiectului ca munca lor este una indelung asteptata. Cetatenii acostati, in curti ori pe strazi, au ignorat miza€“ si-au descatusat vaietele urbanistice asupra participantilor, uitand ca nu sunt ei instanta carora adreseaza mesajul. Faptul ca le-a fost promis ca mesajul lor va ajunge la autoritati a fost declansatorul unui dialog imaginar ce a frizat patosul.

Intrebare participant:Vad ca locuiti intr-o casa absolut superba. Insa in apropierea dumneavoastra sunt imobile care nu sunt in armonie cu arhitectura zonei? Cum credeti ca s-a ajuns in aceasta situatie?

Raspuns cetatean: vai, pai uitati, asta sa fie intrebarea mea catre autoritati. Cum de am ajuns in acest hal?

“Este prima data cand ridic ochii din pamant si ma uit la fatadele caselor”.€“ Participantii au intrat intr-o stare de mirare, lipsiti de mp3-urile care ii antifonau de linistea unui Bucuresti ce pare capitulat. A fost un declic al participantilor de miza “institutionala” (concurs) ce i-a purtat pe strazi: s-au instalat uimrea, conjugata cu intriga si neintelegerea faptului ca ei trebuie sa apere ceea ce, per se, nu necesita vreun proces de judecata, furia in fata constructiilor altfel decat cum ar fi trebuit sa fie in zonele cu imobile de patrimoniu. “Bai, cum e posibil? Nu inteleg cum de astea nu-s muzee”.

Zilele acestea am aflat ca sunt licee in care se preda optional de arhitectura, am aflat ca un student la “calculatoare” poate fi mai boem decat insasi boemia, ca un angajat intr-o firma de imobiliare a dovedit ca aceste cladiri de patrimoniu, reabilitate de niste norvegieni, pot aduce un profit care sa intimideze constructorul hapsan (a se citi roamn), am aflat ca exista cel putin un student la constructii care, odata finalizate cursurile, va salva CentrulVechi al Capitalei, ca cel putin un student la arhitectura nu isi va face din diploma pretext pentru cladiri din otel si termopan, ca cel putin un adolescent isi doreste sa fi trait in perioada interbelica pentru a trai Bucurestiul frumos si cu demnitate.

La final de zi, “insolati” si obositi azi am vazut Bucurestiul! Nu imi pare deloc rau pentru alergatura asta. Nu stiam multe lucruri frumoase, Sunt lucruri pe care le cunosteam. Ma bucur ca am ocazia sa le arat si sa le reclam. Entuziasmul anterior explorarii s-a convertit in determinarea de a merge un pas mai departe decat aceste zile;€“ fiecare dintre participanti sunt parte din proces, iar procesul reconstruirii Bucurestiului nu poate avea loc in lipsa lor.

3. La final, perspectiva
Am incercat un experiment, pe cat de ghidus, pe atat de necesar: zilnic, in Bucuresti, astfel de echipe, sa perpetueze o forfoteala care sa alimenteze si sa anime cetatenii in a-si cere drepturile. De departe, acesta a fost cel mai util exercitiu al competitiei. Dianmica cautarii Bucurestiului ajunge inevitabil la bucurestenii. Iar, aceste 2 zile, bucurestenii au vazut o alternativa: exista “copii” care aleg sa se dezbare de retorica aferenta nemultumirii si sa isi ia drepturile in serios.
Explorarea Bucurestiului a fost, pentru doua zile, exploatare: de posibilitati, de frustrari frumos canalizate, de reconstructii de cladiri si atmosfere epocale. Energia care a alimentat dinamica de la curiozitate la nerv a ajutat Bucurestiul sa castige cel putin 80 de cetateni care sa il reprezinte. Despre ce reprezentare este vorba insa? In mod firesc, un oras reprezinta cetatenii sai. Insa se poate conchide ca starea urbanistica lamentabila in care se afla acum Bucurestiul nu poate sa reprezinte acesti oameni. Bucuresti are nevoie de reprezentare in fata autoritatilor, in fata cetatenilor care inca nu inteleg ca pot si trebuie sa isi apare dreptul la orasul Bucuresti, acela lasat de stramosii lor. Orasul ratacit undeva intre investitorii imobiliari si administratie, intre pasivitatea cetateneasca si ruinele timpului a fost azi regasit. Partial. Urmeaza o noua si lunga etapa. Insa Bucurestiul are rabdare,€“ bucurestenii mai au cu ceea ce li se intampla?

Text de Irina Zamfirescu

bucurestiulpierdut.ro

Tags: , , , ,

Leave a Reply